de Diegu Corraine
Si abbaidamus s’istòria de sa limba sarda, bidimus chi, sèculu cun sèculu, sas òperas religiosas o iscritas dae religiosos sunt meda, in intro de sa totalidade de sa produtzione literària in limba sarda. E medas sunt finas sas òperas linguìsticas iscritas dae religiosos. Sena contare sos religiosos chi ant teorizadu, finas pratichende sa teoria cun iscritos, s’idea de istabilire modellos de limba iscrita chi aerent mediadu sas diferèntzias reales de sa limba faeddada in cada bidda sarda in manera diferente.
So pessende a Ziròmine Araolla, a Giuanne Mateu Garipa, a Mateu Madau, a Diegu Mele, a Antoni Porqueddu, a Vitòriu Angius, ma mescamente a Vissente Porru, a Giuanne Rossi e a Giuanne Ispanu, e de reghente a Pedru Casu. De su restu, sa carrera eclesiàstica fiat una de sas maneras pro tènnere intrada e presèntzia in su mundu de sa cultura. Duncas, sa Crèsia, in sos sèculos colados, francu su Noighentos, at dadu meda a sa literadura sarda e a sos istùdios de limba sarda, cun òperas originales e cun tradutziones, dae sos Catechismos in limbàgios diferentes de sa Sardigna, a su Legendàriu de Garipa, a sa tradutzione sarda de sa Imitassione de Cristos, publicada in su 1871 e bortada dae un’àteru preìderu, Iuanne Batista Casula. (Cras a sas 17 in sos locales de su ex Comunu de Cuartu (viale Colombo), de su libru torradu a publicare dae Papiros, nd'apo a faeddare paris cun Mateu Porru chi at curadu s'editzione paris cun don Toninu Cabitzosu. Sa presentada est organizada dae s'Universidade de sa 3 edade de Cuartu).
Custu est naradu sena contare sas chentinas de prèigas chi deghinas de preìderos naraiant in sas crèsias sardas finas a sos annos chimbanta de su sèculu in pessu coladu, su prus inèditas.
Custu nos narat chi, a unu chirru podimus bìdere sa passione e interessu pro sa limba sarda, bida dae unos cantos religiosos comente sìmbulu de s’identidade natzionale sarda, e, a s’àteru chirru est craru chi sa Crèsia sarda impreaiat sa limba locale, su sardu e sas àteras limbas de Sardigna, comente su tataresu, su gadduresu o s’aligheresu, pro agiuare su proselitismu e sa relatzione de s’òmine cun Deus.
Chi si siat tratadu de passione pro sa limba o bisòngiu comunicativu, est craru su cuntributu de sa Crèsia a s’unione ispirituale de sos Sardos e finas a s’unione natzionale. Est finas craru chi su sardu, che a sas àteras limbas, finas de istadu, non podiat pretèndere de intrare in sa Liturgia ma s’acuntentaiat de sa presèntzia in sa paraliturgia. A su nessi finas a su Cuntzìliu Vaticanu II, chi at abertu su caminu a sas limbas “natzionales” finas in sa liturgia, cun s’abbandonu de su latinu comente limba esclusiva e universale. In ue, però, limba “natzionale” cheriat nàrrere limba de “istadu”. E duncas est istada s’ora de s’italianu, de s’ispagnolu, de su frantzesu, etc. chi sunt intradas in sa Liturgia, in parte de su latinu.
Ma, gasi comente est capitadu e càpitat in intro de sos Istados, finas sa Crèsia, a su nessi in Europa, at replicadu sa discriminatzione pro sas limbas natzionales minores, no ufitziales, non reconnotas o negadas dae sos istados. E duncas nche sunt abbarradas in foras de sa Liturgia limbas che a su sardu. Francu sas limbas chi si sunt ischidadas cun movimentos unitàrios de làicos e religiosos, pro pretèndere dae sa Crèsia, dae su Vaticanu, Liturgia e Libros Sacros in sas limbas minoritàrias. Bi sunt resessidos Catalanos, Bascos, Galitzianos, Friulanos. Cun s’otenimentu de sa possibilidade de nàrrere missa in sas limbas issoro.
Non bi semus resessidos sos Sardos a otènnere dae su Vaticanu totu custas possibilidades, pro medas resone, ma mescamente ca non nos assugetamus a s’idea sa limba pro sas Iscrituras, pro sa Missa e sa Liturgia devet èssere una, non duas o tres o bàtoro. In Vaticanu, est meda si ischint chi esistit su sardu e, duncas, non creo chi siant dispostos a atzetare unu tempus venidore in prus limbas sardas.
E, imbetzes, calicunu no at galu cumpresu chi custu est s’ostàculu mannu. Cherent pròponnere Iscrituras e Missa in duas, antis como, tres limbas, o normas iscritas, e s’inchietant cun sos pìscamos incurpados de NON chèrrere su sardu in crèsia. Sena ischire chi est su Vaticanu chi podet autorizare e non sos pìscamos.
E duncas b’at grupos o pessones sìngulas chi sunt ammaniende testos de missa o àteru in deghinas de variedades locales o, peus, personales. E negant sa possibilidade de lu fàghere in s’ùnicu resurtadu unitàriu chi tenimus in s’istòria nostra: sa Limba Sarda Comuna, mediatzione intre sas variedades prus arcàicas, sas de sa Baronia de Orosei, e sas variedades prus innovadoras, sas de sos Campidanos chi andant dae Casteddu a Aristanis.
Si cunsideramus totu sa limba sarda “reale” e non sas astratziones literàrias ebbia, su chi mutint Logudoresu e Campidanesu, nos abbigiamus chi sa limba est prus cumplessa e chi, duncas, devimus chircare sa mediatzione in unu Universu linguìsticu sardu prus estesu.
Est craru chi, si non faghimus s’isfortzu de mediare linguisticamente e alimentamus gherras de s’unu contra a s’àteru, comente chi su sardu siat biancu o nieddu, no amus a arribbare a nudda, mancu in intro de sa Crèsia.
In custa òpera de mediatzione, sa tradutzione de S’Imitassione fata dae Casula agiuat a cumprèndere chi sa limba iscrita est un’astratzione e chi sas variedades orales sunt totus giustas e possìbiles, ma chi tenent bisòngiu de una “bandera” chi las rapresentet, de unu istandard de riferimentu, duncas..
Tratende s’argumentu “Crèsia e Limba sarda” tocat finas a nàrrere chi perunu iscritore iscriet in sa variedade personale-locale sua, ma chircat semper un’astratzione supralocale. In custa manera, semus finas arribbados a tènnere duas traditziones literàrias, una setentrionale e una meridionale, ca a s’època non si podiat pretèndere de prus, pro lìmites de connoschèntzia de totu sas variedades dae parte de pessones solas comente fiant sos iscritores de tando e finas ca finas a tempos modernos non b’aiat sa pretesa de impreare su sardu in manera ufitziale.
Ma como non nos podimus firmare a sas duas traditziones literàrias. Sas esigèntzias de comunicatzione, informatzione, formatzione, didàticas, etc. de oe in die, nos cussìgiant chi est prus pràticu a tènnere una norma iscrita ebbia, lassende a cadauna sa pronùntiza locale sua.
De su restu, si sos contràrios a sa LSC lu sunt ca nant·chi custa norma est distante dae sas pronùntzias locale, gasi etotu at a èssere distante cale si siat àtera sub-norma a cunfrontu de sas variedades internas suas. Su mètodu pro arribbare a sa norma de riferimentu est su matessi, ma in su casu de sa LSC amus a tènnere una norma ebbia de riferimentu iscritu, in sos àteros casos nd’amus a tènnere duas, tres, bàtoro, chimbe, etc. Ca si damus iscritura e norma a su logudoresu e a su campidanesu, pro ite negamus sa possibilidade de tènnere una norma a su baroniesu, a s’ogiastrinu, a su sarrabbesu, a su pianalgesu, a su costerinu, a su sulcitanu, a su trexentesu, etc.?
Questo commento è stato eliminato da un amministratore del blog.
RispondiElimina